Maria a strâns microfonul cu ambele mâini.

Pentru o clipă, părea emoționată.

Apoi vocea ei a răsunat clar în întreaga sală.

— Înainte să acceptăm orice cadou, credem că oamenii merită să cunoască adevărul.

Alina a clipit surprinsă.

— Maria, draga mea…

— Nu, vă rog. Acum este rândul nostru să vorbim.

Sala devenise atât de liniștită încât se auzea zumzetul instalației de aer condiționat.

Sofia a făcut un pas înainte.

— Toată viața noastră am auzit o singură poveste despre mama noastră. Nu de la tata. El niciodată nu a vorbit urât despre ea.

Am simțit un nod în gât.

Sofia a continuat.

— Ne-a spus doar că fiecare om face propriile alegeri și că trebuie să învățăm să trăim fără ură.

Alina încerca să zâmbească, dar expresia ei devenea tot mai rigidă.

— Fetele mele, eu am venit aici să repar…

— Să repari ce? a întrebat Maria.

Întrebarea a rămas suspendată în aer.

— Optsprezece ani fără telefoane? Optsprezece ani fără aniversări? Optsprezece ani fără o felicitare de Crăciun?

Alina a deschis gura, apoi a închis-o la loc.

Maria a continuat:

— Când eram mici și vedeam alte fete cu mamele lor, plângeam. Tata era cel care stătea lângă noi până adormeam.

Sofia a zâmbit ușor.

— Când am avut prima serbare, tata a lipsit de la serviciu ca să fie acolo.

— Când am avut febră, tata a stat treaz toată noaptea.

— Când ne era frică, tata era acolo.