Clara locuia într-un orășel la aproape o oră de Bologna.
Nu-i spusesem nimănui că vin.
Am luat un taxi de la aeroport și i-am cerut șoferului să mă lase la capătul străzii.
Casa ei era exact cum o văzusem în fotografii: două etaje, obloane verzi, o curte mică și un gard jos de piatră.
M-am oprit pe trotuarul de vizavi.
Nu știam ce căutam.
Poate o dovadă că Francisc fusese într-adevăr acolo.
Poate o explicație pentru verighetă.
Poate doar curajul de a bate la ușă.
Atunci s-a deschis poarta.
Clara a ieșit din curte.
Nu era singură.
Lângă ea mergea un bărbat înalt, cu șapcă și ochelari de soare.
Pentru o secundă, nu i-am dat importanță.
Apoi bărbatul s-a oprit și și-a dus mâna la spate, exact în locul în care Francisc se plângea mereu că îl doare după ce stătea prea mult în picioare.
Mi s-au înmuiat genunchii.
Nu.
Era imposibil.
Bărbatul și-a scos șapca.
Am prins gardul cu ambele mâini.
Era Francisc.
Soțul meu.
Bărbatul a cărui cenușă o ținusem în brațe.
Bărbatul pentru care aprinsesem lumânări.
Bărbatul după care plânsesem în fiecare noapte timp de aproape două luni.
Era viu.
