Anii au trecut, iar lanțul s-a extins în sute de magazine. Owen devenise o legendă în lumea afacerilor, dar și un om tot mai străin de realitatea angajaților săi.

Își amintea vag de vremurile când împărțea o cafea cu casierii, când asculta necazurile lor și încerca să-i ajute, chiar și cu un avans de salariu sau cu câteva ore libere.

Acum, în fața lui, o tânără cu ochii roșii de plâns îi aducea aminte de tot ce pierduse. Nu era doar o angajată care cerea atenție. Era oglinda propriilor greșeli.

Owen își dădu seama că în toată alergarea după profit, după extindere, după a fi „cel mai mare”, uitase de ce pornise afacerea. Își amintea cum tatăl lui îi spunea mereu:

„Fiule, oamenii nu sunt doar mâini care muncesc. Fără inimile lor, orice firmă e moartă.”

Și totuși, în goana nebună după cifre, pierduse acea lecție simplă.

Alina continua să vorbească la telefon, neștiind că omul care îi putea schimba destinul era la câțiva metri distanță.

Fiecare cuvânt al ei era o rană pentru el. „Vreau doar să mă vadă cineva…” îi răsuna în minte.

În clipa aceea, Owen simți o durere pe care nu o mai cunoscuse de ani. Nu era durerea banilor pierduți sau a unor contracte ratate. Era durerea vinovăției.

Își aminti de vremurile din tinerețe, când muncea la fabrica din oraș și patronul îi privea pe muncitori ca pe niște șuruburi care se pot înlocui oricând.

Jurase atunci că, dacă va avea propria companie, nu va trata niciodată oamenii astfel. Și totuși… acum devenise chiar acel tip de patron.

Se ridică brusc și trase mașina de spălat la perete. Alina tresări, speriată, crezând că a fost prinsă plângând la muncă. Își șterse repede ochii și încercă să pară ocupată.

„Hei…” glasul lui Owen era blând, dar ferm. „Ești bine?