Alexandru a condus mai departe, dar orașul nu mai avea contur. Blocurile, reclamele, claxoanele, toate se estompaseră.

În capul lui era doar imaginea Luciei, cu spatele ușor aplecat, protejându-i pe cei doi copii de lume.

Renata a vorbit despre rezervare, despre rochie, despre vinul care urma să fie servit. El a dat din cap mecanic. În realitate, nu mai era acolo.

Seara, după ce a lăsat-o acasă, Alexandru nu s-a dus la restaurant. A oprit mașina pe o stradă lăturalnică și a stat minute bune cu motorul oprit, privind nimicul.

A scos telefonul. Numele „Lucia” era încă acolo. Nu îl ștersese niciodată.

A închis ochii și a apăsat apel. A sunat mult. Prea mult.

— Alo? a răspuns, în cele din urmă.

Vocea ei era obosită. Reală. Fără reproș.

— Lucia… sunt eu.

O pauză. Respirația ei s-a schimbat.

— Alexandru.

— Te-am văzut azi. La semafor. Cu copiii.

Tăcere.

— Știu că nu am dreptul să cer nimic — a continuat el, cu voce joasă — dar trebuie să știu adevărul.

Un oftat adânc, ca o ușă care se deschide.

— Sunt ai tăi, Alexandru.

Cuvintele au căzut simplu. Fără dramă. Fără acuzație.

— N-am vrut să te caut. Mi-ai spus clar ce nu vrei. Și am respectat asta.

— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el, cu nod în gât.

— Pentru că nu erau despre tine. Erau despre ei.

S-au întâlnit a doua zi într-o cafenea mică, de cartier. Lucia a venit cu căruciorul dublu. Alexandru s-a ridicat în picioare când i-a văzut.

Gemenii dormeau.