Când am ajuns la secție, am fost nevoiți să așteptăm aproape o oră. Soțul meu, Mihai, plimba nervos telefonul dintr-o mână în alta, iar eu stăteam nemișcată, cu privirea pierdută. Nu-mi venea să cred că femeia care făcea cozonaci pentru copii și citea reviste de sănătate la lumina veiozei putea fi acuzată de așa ceva.

În cele din urmă, un ofițer ne-a chemat într-un birou mic, cu pereți albi și miros de cafea ieftină.

— Domnule și doamnă Ionescu, trebuie să vă spunem că doamna Ana este suspectată că a folosit o identitate falsă în ultimii douăzeci de ani, a spus el calm, deschizând un dosar plin cu acte.

Soțul meu a izbucnit: — Glumiți, nu? Mama mea n-a făcut rău nici unei muște!

— Nu glumesc, domnule. Avem dovezi că a fost implicată într-un caz nerezolvat de acum mulți ani, continuă ofițerul.

Am simțit cum inima mi se oprește. În fața noastră erau fotografii vechi, alb-negru, cu o femeie tânără care semăna izbitor cu soacra mea, dar avea alt nume: Elena Pop.

— A dispărut în ’89, imediat după Revoluție. Se presupunea că a fugit din țară, dar se pare că și-a schimbat identitatea și a trăit liniștită sub alt nume, spuse polițistul privind direct spre noi.

Mihai s-a prăbușit pe scaun.

— Nu… nu e posibil… mama nu ar fi putut face așa ceva.

Ofițerul a oftat.

— Știu că e greu de crezut, dar avem martori, amprente și documente. Doamna Ana, adică Elena Pop, este acuzată de implicare într-un accident mortal și de distrugerea intenționată a unor documente oficiale.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Mă agățam de marginea mesei, căutând aer. În minte îmi tot reveneau zâmbetele ei blânde, poveștile cu îngeri și biscuiții făcuți special pentru nepoți.

— Dar de ce? — am întrebat abia șoptit. — De ce ar fi făcut așa ceva?