„De la mama mea,” a spus el simplu. „Mi-a zis că a primit-o de la o femeie care nu a avut voie să mă păstreze.”

Cuvintele lui au căzut peste mine ca un trăsnet.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

„Cum o cheamă pe mama ta?” am întrebat, cu vocea abia auzită.

„Elena,” a răspuns el. „Dar… a murit acum cinci ani.”

Am închis ochii pentru o clipă. Totul începea să capete sens și, în același timp, nimic nu mai avea.

„Și… tatăl tău?” am continuat.

Andrei a ridicat din umeri.

„Nu l-am cunoscut niciodată. Mama spunea că nu contează. Că sunt dorit și iubit. Atât.”

Am înghițit în sec.

În piept simțeam o presiune uriașă, ca și cum anii de tăcere se adunaseră toți deodată.

„Andrei…” am spus, încet. „Eu… eu cred că sunt mama ta.”

A tăcut.

M-a privit lung.

Nu cu șoc. Nu cu furie.

Cu o atenție liniștită, aproape dureroasă.

„Știu,” a spus el.

Am clipit des, confuză.

„Cum…?”

„Am găsit niște acte după ce a murit mama,” a continuat el. „Nu multe. Dar suficiente cât să-mi dau seama că povestea nu era completă. Și când te-am văzut prima dată… am simțit.”

Lacrimile mi-au început să curgă fără să le pot opri.

„Mi-au spus că ai murit…” am șoptit. „Nu m-au lăsat nici măcar să te țin în brațe…”

Andrei s-a apropiat încet.

„Știu că nu ai avut de ales,” a spus el. „Și eu am crescut cu golul ăsta… fără să știu exact ce lipsește.”