Ofițerul a ridicat din umeri.

— Uneori oamenii duc poveri pe care nu le arată nimănui. Poate a fost o greșeală, poate a încercat doar să supraviețuiască.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am mers acasă și am început să răscolim prin toate lucrurile ei. Într-o cutie veche de pantofi, ascunsă sub un sertar, am găsit un teanc de fotografii îngălbenite și câteva scrisori legate cu o panglică roșie. Pe una dintre scrisori scria: „Pentru Mihai, când nu voi mai fi.”

Mâinile îmi tremurau când am desfăcut hârtia. Înăuntru era o scrisoare lungă, scrisă cu litere tremurate. Soacra mea mărturisea că în tinerețe lucrase la un depozit unde, din neatenție, provocase un incendiu. Un om murise, iar ea, înspăimântată, fugise din oraș și își schimbase numele cu ajutorul unui prieten.

„Am vrut doar să trăiesc o viață normală, să iubesc, să fiu mamă și bunică. N-am putut trăi cu vina, dar nici cu pedeapsa. Iartă-mă, fiule…”

Am citit rândurile acelea de zeci de ori, cu lacrimile curgând necontrolat. Când am dus scrisoarea la poliție, ne-au spus că, probabil, dosarul se va închide, pentru că faptele erau prea vechi. Dar soacra mea a rămas în detenție, în așteptarea deciziei.

Într-o zi, am primit un telefon: inima ei cedase în timpul anchetei. Mihai a rămas țintuit în pat săptămâni întregi. Eu m-am ocupat de înmormântare și am păstrat scrisoarea, promițându-mi că o voi arăta copiilor atunci când vor fi mari, ca să înțeleagă un lucru: nimeni nu e doar bun sau rău, ci doar un om care poartă propriile greșeli și alegeri.