„Maria…” a spus încet.

Am izbucnit în plâns. Un plâns adunat în mine de ani, nu doar de la moartea fiului meu, ci de la tot ce pierdusem pe drum.

Ne-am așezat pe două scaune din avionul gol. I-am spus de fiul meu. El mi-a spus de viața lui. Niciunul nu avusese o poveste ușoară. Niciunul nu fusese cruțat.

„Te-am căutat,” mi-a spus. „Dar ai dispărut. Mi s-a spus că te-ai măritat.”

„Am crezut că m-ai uitat,” i-am răspuns.

Am stat acolo până când un angajat ne-a anunțat că avionul trebuie pregătit.

Când m-am ridicat să plec, Andrei m-a prins ușor de mână.

„Îmi pare rău că ne revedem așa.”

„Și mie,” am spus. „Dar poate… poate trebuia.”