Inima îi bătea atât de tare, încât simțea că îi sparge pieptul.

Dar nu avea timp să-și revină.

„Unde locuiți?”, a întrebat el, cu glasul tremurat.

Fetița a întins mâna spre o alee îngustă, abia luminată de un bec chior.

„Acolo. La casa cu gard albastru… da’ să nu vă speriați. Mama zice că n-avem mare lucru.”

Henric a simțit cum îl înțeapă lacrimile, dar a dat din cap.

„Du-mă la el.”

Fetița a pornit înainte, cu pași mici, iar el o urmă cu teamă și speranță, două lucruri pe care nu le mai simțise împreună de un an.

Pe măsură ce înaintau pe aleea strâmtă, câinii lătrau din spatele porților, iar mirosul de mâncare caldă îl lovea în stomac. Era un alt fel de lume, una în care el, cu tot succesul lui, nu călcase niciodată.

Casa cu gardul albastru era mică, doar două camere și o prispă veche.
Fetița a deschis poarta cu grijă.

„Mamaaa!”, a strigat ea. „A venit un domn!”

O femeie tânără, cu umeri obosiți și părul strâns într-un coc, a ieșit pe prag.
Când l-a văzut pe Henric, s-a înroșit de rușine și și-a șters mâinile de șorț.

„Bună ziua… sper că nu s-a întâmplat ceva cu fata mea.”

„Nu”, spuse el, abia respirând. „Mi-a zis că… băiatul din poza mea… e aici.”

Femeia a înghețat.

Privirea i s-a mișcat spre ușă, apoi înapoi la el.
„Domnule… mai bine intrați.”

Inima lui Henric s-a strâns ca un șurub.

A pășit înăuntru.

Într-un colț al camerei, lângă o sobă mică, un băiat stătea ghemuit la o măsuță joasă. Desena.
Nu l-a auzit când a intrat.
Nu s-a întors.

Dar Henric știa.
Chiar și din spate, chiar și după un an.

„Luca…”, a șoptit.