Sunetul nu semăna cu nimic din ce mai auzise. Nu era piatră. Nu era rădăcină. Era un clinchet surd, ca atunci când lovești lut ud ascuns sub pământ.

Maria a încremenit o clipă.

Inima îi bătea în urechi.

A mai săpat, cu mâinile tremurând.

Pământul s-a lăsat brusc, iar din adânc a țâșnit apă rece, limpede, ca o respirație ținută prea mult timp. Maria a căzut în genunchi, udându-și rochia, fără să-i pese.

Apă.

Apă adevărată.

Nu o baltă murdară. Nu noroi. O venă vie, ascunsă sub ani de secetă.

A început să plângă fără zgomot, cu fruntea lipită de pământul care, până atunci, o respinsese. Apa îi curgea printre degete, iar lacrimile se amestecau cu ea, de parcă tot ce fusese greu se spăla în clipa aceea.

Ana a venit alergând.

— Mamă! Ce-ai găsit?

Maria a ridicat privirea, cu fața udă și ochii mari.

— Apă, mamă… apă.

Copila a rămas nemișcată, ca în fața unei minuni. Apoi a început să râdă. Un râs curat, din piept, cum râd copiii când simt că lumea e, pentru o clipă, bună.