— Ce vrei? — a întrebat rece. — Ai venit să o duci la orfelinat?

Cuvintele au căzut greu.

Ion a dat din cap.

— Nu… am greșit.

Tăcerea s-a lăsat peste toți.

— Am fost prost, — a spus el, cu vocea frântă. — Am fugit. De durere. De voi. De mine.

Ana a întins mânuța spre el.

Gestul acela simplu i-a rupt tot ce mai rămăsese în el.

S-a apropiat încet. Parcă îi era teamă să nu dispară.

— Pot… să o țin? — a întrebat.

Lidia a ezitat.

Apoi i-a dat copilul.

Ion a luat-o în brațe stângaci. Ca și cum ținea ceva sfânt și fragil.

Ana s-a lipit de el, liniștită.

Și atunci Ion a început să plângă.

Nu cu lacrimi puține, ascunse.

Ci cu hohote, ca un copil.

— Iartă-mă… — șoptea. — Iartă-mă…

Bunica s-a întors cu fața la icoană.

— În sfârșit, — a murmurat.

Zilele următoare au fost grele.