Am simțit cum mi se umezesesc ochii fără să vreau. „Trăiește”, am șoptit, de parcă cineva m-ar fi ascultat. Poate Dumnezeu. Poate doar eu.

Am scos sticla de apă din cabină și i-am umezit buzele. N-a reacționat. Respira sacadat, cu un sunet mic, ca un copil care visează urât.

M-am uitat în jur. Niciun sat aproape. Semnal la telefon, o liniuță. Am sunat la 112. Vocea de la capătul firului părea calmă, prea calmă pentru ce aveam eu în față. Le-am spus unde sunt, cât am putut de clar. Mi-au zis să nu o mișc.

Am scos o pătură din camion și am acoperit-o. Ciorile au mai făcut un pas în spate. Se însera repede, iar aerul se răcea.

Au trecut douăzeci de minute care mi s-au părut două ore. Mă tot uitam la pieptul ei, să văd dacă se mai ridică. De fiecare dată când o făcea, mai respiram și eu o dată cu ea.

La un moment dat, fata a gemut. Încet. Apoi a deschis ochii.

— Unde… unde sunt? a șoptit.

— Ești în siguranță, i-am spus. Sunt un șofer. A venit ajutorul.

A clipit des. A încercat să se miște și a scos un sunet de durere.

— Nu te mișca, te rog. Stai liniștită.