Maria nu i-a răspuns.

A simțit doar cum ceva rece i se așază în piept. Ca o presimțire.

În seara aceea au intrat în casă fără să mai întrebe. Au mâncat, au băut, au râs tare. Au răscolit lucrurile ei, au deschis dulapuri, au aruncat haine pe jos.

Ea stătea într-un colț și îi privea.

În prima noapte au încuiat ușa pe dinafară.

În a doua zi au început întrebările.

Cine mai vine pe aici.

Dacă are bani.

Dacă ține legătura cu cineva.

După o săptămână, nu mai erau întrebări.

Erau ordine.

Apoi au început palmele.

După prima lună, Maria nu mai plângea.

Înțelegea ceva simplu: nu aveau de gând să plece.

Erau fugari. Se ascundeau. Iar locul ei era perfect.

Izolat.

Fără martori.

Fără scăpare.

Au început să o pună la muncă pentru ei. Gătit, spălat, adus apă, tăiat lemne. Dacă greșea — o loveau.

Cel mare era cel mai violent.

Cel agitat era cel mai murdar.

Tânărul… nu o privea în ochi.

Au trecut două luni.

Apoi trei.

Maria s-a schimbat.

Nu mai vorbea.

Nu mai reacționa.

Nu mai opunea rezistență.

Ei au început să creadă că s-a frânt.

Că e doar o femeie speriată.

Dar nu vedeau ce se întâmpla de fapt.

Maria învăța.

Le observa obiceiurile.

Cine bea mai mult.

Cine doarme adânc.

Cine iese noaptea afară.

Cine se teme.

Într-o seară, când ploua mărunt, cel tânăr a rămas de pază.

Ceilalți dormeau, rupți de băutură.

Maria i-a dus o cană cu țuică.

Mâinile lui tremurau.

— Fugi, i-a șoptit el. Fugi cât mai poți.

Ea l-a privit lung.

Apoi a dat din cap.

Nu avea unde să fugă.

El a băut.

Mult.