Sebastian a rămas pe trotuar, cu paltonul ud și stomacul strâns. Blocul era gri, cu tencuiala căzută pe alocuri și cu un bec chior pâlpâind la intrare. Nimic din ce cunoștea el nu semăna cu locul acela. Nici birourile lui din centru, nici restaurantele scumpe, nici apartamentul în care totul mirosea a curat și a gol.

Marina a dispărut înăuntru cu fetița. El a mai stat câteva secunde, apoi a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi încălcat o limită invizibilă.

În seara aceea n-a dormit. Imaginea copilului cu paharul de carton și mersul grăbit al Marinei îi reveneau obsesiv. Dimineața, pentru prima dată după mulți ani, a întârziat la birou.

Zilele următoare a început să observe lucruri pe care înainte nu le vedea. Cum Marina venea mereu prima. Cum pleca ultima. Cum își ascundea mâinile crăpate în buzunare când vorbea cu cineva. Cum nu se plângea niciodată.

Într-o vineri, a prins-o la finalul programului.

— Marina, te rog să vii puțin — a spus calm.

Ea s-a încordat imediat.

— Am greșit cu ceva?

— Nu. Din contră. Vreau să vorbim.

Au intrat într-o sală mică de ședințe. Sebastian a tras aer în piept.

— Am văzut unde locuiești — a spus direct.

Marina a albit. Și-a strâns mâinile în poală.

— Nu era treaba dumneavoastră…

— Ai dreptate. Nu era. Îmi pare rău. Dar acum știu un lucru: nu refuzai banii din mândrie. Îi refuzai ca să nu te simți datoare.

Liniște.