Ion mi-a răspuns după mai puțin de un minut. „Vin.”

Atât. Nu aveam nevoie de mai mult. Bunicul ne crescuse altfel decât restul satului. Ne învățase că legea trebuie respectată, dar că dreptatea, uneori, trebuie apărată cu capul sus și cu dovezi clare. „Nu ridica mâna”, spunea el. „Ridică adevărul.”

Am întins-o pe Ana pe canapeaua din sufragerie. Am verificat brațul — fractură. Am pus atelă improvizată. I-am curățat rănile cu apă fiartă și spirt. Mâinile mele știau ce să facă, chiar dacă inima îmi tremura.

— Mamă… să nu ai încredere în Vlad, a șoptit ea. Știa.

Cuvintele au căzut greu.

La zece seara, Ion a intrat pe ușă fără să bată. Înalt, tăcut, cu aceeași privire pe care o avea tata când se pregătea de furtună.

S-a uitat la Ana. Maxilarul i s-a încleștat.