Câteva ore mai târziu, ploaia se oprise.

Noelia a deschis ochii într-un salon alb, liniștit. Totul o durea, dar respira.

A respirat.

Și a început să plângă.

O asistentă i-a zâmbit blând.

— Sunteți în siguranță.

— El…?

— Nu mai poate ajunge la dumneavoastră.

Ușa s-a deschis ușor.

Sebastian a intrat, fără grabă.

Nu purta paltonul acum. Doar o cămașă simplă. Părea… altfel.

— Ești bine, a spus.

Nu era o întrebare.

Noelia l-a privit lung.

— De ce m-ați ajutat?

Sebastian a rămas câteva secunde tăcut.

— Pentru că cineva trebuia.

Ea a închis ochii o clipă.

— Mesajul… nici măcar nu era pentru dumneavoastră.