A doua zi dimineață, cineva a bătut la ușă.

Ana s-a speriat. Nu aștepta pe nimeni.

Când a deschis, pe hol stătea Radu Marinescu, îmbrăcat simplu, fără aerul rigid din ziua precedentă.

— Bună dimineața. Sunt fiul doamnei pe care ați ajutat-o ieri.

Ana a încremenit.

— Mama mea este bine, a continuat el. A suferit o comoție ușoară. Medicii au spus că dacă nu interveneați imediat, lucrurile puteau fi mult mai grave.

Ana a dat din cap, jenată.

— Am făcut ce ar fi făcut oricine.

Radu a zâmbit ușor.

— Nu. Nu oricine.

A scos un plic.

— Mama mea conduce un lanț de clinici private. Iar eu sunt în consiliul de administrație. Astăzi, la ora zece, este un post liber de asistentă medicală. Dacă mai doriți…

Ana a simțit cum i se taie picioarele.

— Dar… eu am ratat interviul…

— Știu, a spus el calm. Și tocmai de aceea sunteți persoana potrivită.

La ora zece fără zece, Ana intra într-un birou luminos. De data asta, nu mai tremura.