— E Mircea, șoferul… cred că a leșinat! — a zis cineva.

Laurențiu s-a aplecat imediat, i-a ridicat capul, i-a verificat pulsul și a început să dea indicații clare, cu voce calmă, de parcă era obișnuit cu situația.

— Tu adu apă rece. Tu sună la salvare. Tu mută cutiile din drum.

Nimeni nu-l contrazicea. Nimeni nu-l privea de sus. Și în ochii tuturor se vedea respectul.

În timp ce așteptam salvarea, m-am apropiat și m-am uitat cum Laurențiu îi ținea mâna bărbatului de pe jos, vorbindu-i încet, încercând să-l țină treaz.

— Ești bine, Mircea. Hai, că vine ajutorul.

Mă uitam la el și în piept mi se strângea un sentiment pe care nu-l mai simțisem de ani buni: speranță. Nu pentru mine, ci pentru ce puteam lăsa în urmă.

După câteva minute, salvarea a sosit și l-a luat pe Mircea. Laurențiu a rămas cu privirea pierdută, tremurând ușor. M-am apropiat de el.

— Ai procedat perfect, băiete.