A tresărit când m-a auzit, apoi a zâmbit ciudat, de parcă nu știa dacă să creadă un „boschetar” sau nu.

— Încerc doar să fac ce pot, a zis încet. Să nu fiu o povară. Mama… are nevoie de medicamente scumpe. Salariul mă ajută, dar… e greu.

În ochii lui era adevărul curat, fără ocolișuri.

Și atunci am simțit clar ce trebuia să fac.

— Hai cu mine puțin, am spus, luând-o spre biroul managerului. A ezitat, dar a venit.

Am intrat. Cătălin, șeful de raion, a ridicat privirea și a încremenit.

— Domnule, v-am spus să—

Nu l-am lăsat să termine. Mi-am scos barba falsă, am șters praful de pe față și mi-am îndreptat spatele.

Chipul lui s-a albit. Ochii i s-au mărit ca două cepe tăiate. Laurențiu a rămas cu gura întredeschisă.

— Domnul… Horia?! — a șoptit Cătălin. — Nu… nu v-am recunoscut…

— N-ai recunoscut respectul, Cătăline. Asta n-ai recunoscut, am spus rar, cu voce grea. Și nici nu ți-ai mai adus aminte cum ai ajuns aici.

A început să se scuze, să dea vina pe stres, pe clienți, pe ore, pe orice îi trecea prin minte. Dar n-am mai ascultat.

M-am întors spre Laurențiu.

— Tu rămâi. Vreau să vorbim.

Cătălin a ieșit tremurând, iar noi am rămas singuri.

— Laurențiu, ai făcut astăzi ceva ce mulți oameni nu mai fac: ai ales să fii OM înainte să fii angajat.

El a înghițit greu. Nu știa unde vreau să ajung.

— Vreau să preiei magazinul ăsta, am spus.