Am izbucnit în lacrimi.

De data asta… de ușurare.

Două zile mai târziu, Iulian deschidea ochii și zâmbea slab.

„Ți-am zis că nu plec nicăieri,” i-am spus.

A strâns degetele mele.

Și atunci am știut.

Asta e familia mea.

Nu sângele.

Nu obligația.

Ci alegerea.

Cât despre mama și sora mea…

Am primit un mesaj.

„Cum ai putut să ne faci asta? Ne-au dat afară din hotel!”

L-am citit.

Și l-am șters.

Fără răspuns.

Pentru că, în sfârșit…

nu mai aveau niciun loc în viața mea.