Dar adevărul complet avea să iasă la iveală abia după trei zile.

În salonul alb al spitalului, Mihai stătea rezemat de pernă, încă slăbit. Aparatele bipăiau liniștit în jurul lui, iar lumina dimineții intra printre jaluzele, tăind camera în dungi pale.

Rex nu se desprinsese de lângă ușa salonului nici măcar o clipă.

Asistentele încercaseră să-l scoată.

Nu voise.

Stătea culcat, cu capul pe labe, dar de fiecare dată când Mihai deschidea ochii, coada începea să-i bată încet în podea.

Laura intră în salon cu un dosar în mână.

Nu mai purta uniforma oficială.Doar o cămașă simplă și cearcăne adânci.

— Cum te simți? întrebă ea încet.

Mihai zâmbi slab.

— Ca un om care și-a văzut propria înmormântare.

Laura încercă să zâmbească, dar nu-i ieși.

Prea multe întrebări îi apăsau mintea.

Se apropie de pat și lăsă dosarul pe masă.

— Mihai… doctorii au spus că nu a fost infarct.

El își ridică încet privirea.

— Știu.

— Atunci ce a fost?

Tăcere.

Rex ridică brusc capul.

Mihai își trecu mâna peste față.

— M-au otrăvit.

Cuvintele căzură greu.

Laura simți cum i se răcește sângele.

— Cine?

El închise ochii o clipă.

— Nu știu sigur. Dar eram aproape să descopăr ceva.

Laura deschise imediat dosarul.

— Ceva legat de cazul din port?

Mihai o privi surprins.

— Ai găsit fișierele?