— Am o propunere, a continuat el, cu vocea uscată. Mă căsătoresc cu tine. Casa, pământul, animalele… toate rămân ale tale. După mine.

Aerul din cameră a dispărut.

Ana a făcut un pas înapoi.

— Dumneavoastră… glumiți?

— Nu glumesc. N-am pe nimeni. Tu ești aici. E simplu.

Ana a simțit că o arde pieptul. Toată viața ei fusese luată drept ceva „simplu”. O soluție. O nevoie.

A tăcut mult. Apoi s-a apropiat.

— Nu, moș Sebastian.

El a clipit.

— Nu mă mărit pentru pământ. Și nici din milă.

Bătrânul a înghițit greu.

— Atunci pleci?

— Nu. Rămân. Vă gătesc. Vă spăl. Stau lângă dumneavoastră. Dar nu pentru acte.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi pentru prima dată după ani.

În următoarele luni, Ana i-a fost mai aproape decât fusese oricine vreodată. I-a ținut mâna la durere. I-a citit. I-a ascultat amintirile. L-a îngropat pe om, nu pe proprietar.