Atunci a observat plicul de pe noptieră. Alb, simplu, cu numele lui scris de mână. Gabi.

Cu mâinile tremurânde, l-a desfăcut. Înăuntru era o foaie împăturită.

„Dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns acasă exact când trebuia.”

A înghițit în sec și a continuat să citească.

„Știu tot. De Lili. De nopțile tale. De minciuni. Nu m-ai mai văzut de mult, dar eu te-am văzut mereu.”

Simțea cum îi fuge pământul de sub picioare.

„Nu-ți scriu ca să te cert. Nici ca să te implor. Ți-am fost soție douăzeci și trei de ani. Ți-am spălat cămășile, ți-am crescut copilul, ți-am fost alături când n-aveam nici bani de pâine. Iar tu… ai ales să pleci fără să pleci.”

Gabi s-a prăbușit pe marginea patului. Lacrimile îi curgeau fără să le mai poată opri.

„Am obosit, Gabi. Nu mai pot. Dar nu vreau să plec ca o victimă. Vreau să plec demn.”

Abia atunci a observat că Eva respira. Foarte încet. Aproape imperceptibil. Pieptul i se ridica ușor.

— Trăiești… — a șoptit, speriat și ușurat în același timp.