Pe noptieră era și un flacon gol de pastile. Somnifere. Nu multe. Suficient cât să doarmă adânc, dar nu cât să… Înțelegea acum. Totul fusese calculat.

A citit mai departe.

„Când te vei trezi din șoc, să știi că am plecat. Nu la spital. Nu la părinți. Am plecat la mine. La femeia care eram înainte să mă pierd lângă tine.”

Biletul se termina cu o propoziție care l-a lovit mai tare decât orice:

„Nu te urăsc. Dar nici nu te mai iubesc. Și asta e libertatea mea.”

Gabi a rămas mult timp nemișcat, cu hârtia mototolită în mână. Soarele se ridica încet peste blocurile gri, iar un tramvai a scârțâit în depărtare. O dimineață obișnuită pentru alții. Pentru el, sfârșitul unei vieți.

Eva s-a mișcat ușor și a scos un oftat adânc. Trăia. Dar nu mai era a lui.

Câteva ore mai târziu, când s-a trezit complet, ea nu mai era în dormitor. Dulapul era pe jumătate gol. Pe masă, cheile de la apartament. Și verigheta.

Abia atunci a înțeles cu adevărat ce pierduse.

Nu o soție obosită.
Nu o femeie „îmbătrânită”.
Ci singurul om care îl iubise când nu avea nimic.

A rămas singur în apartament, cu liniștea aceea apăsătoare pe care nu o mai putea alunga. Telefonul i-a vibrat. Un mesaj de la Lili.