Am simțit că mi se taie respirația.

Mâinile au început să-mi tremure înainte să ating plicul.

— De unde știi numele ei? — am întrebat.

Adrian și-a coborât privirea.

— Deschide-l.

Am rupt sigiliul cu degetele amorțite.

Înăuntru era o fotografie.

Larisa.

Nu în patul de spital.

Nu conectată la aparate.

Ci zâmbind.

În picioare.

Sănătoasă.

Fotografia părea făcută cu câteva zile înainte de accident.

Sub ea era o altă fotografie.

Un bărbat pe care nu îl recunoșteam.

Apoi o copie după un dosar medical.

Apoi un raport de investigație.

— Adrian… ce înseamnă toate astea?

El a inspirat adânc.

— Accidentul fiicei tale nu a fost chiar un accident.

M-am ridicat atât de repede încât scaunul s-a răsturnat în spatele meu.

— Despre ce vorbești?

— Te rog, lasă-mă să termin.

Vocea lui era frântă.

Pentru prima dată de când îl cunoscusem, părea speriat.

— Cu trei luni înainte de moartea părinților mei, am descoperit niște documente din companie. Contracte false. Transferuri ilegale. O rețea între mai mulți directori.

Am rămas nemișcată.

— Și ce legătură are asta cu Larisa?

Adrian a închis ochii.

— Ea lucra ca voluntar într-un proiect susținut de fundația companiei noastre. A văzut ceva ce nu trebuia să vadă.

Inima îmi bătea atât de tare încât îmi acoperea aproape vocea.

— Nu.

— Da.

— Spui că cineva i-a făcut rău intenționat?

— Nu exact.

El și-a șters o lacrimă.

— Mașina care a lovit-o aparținea unui subcontractor al companiei. Șoferul era beat, dar dosarul a fost mușamalizat. Cineva a plătit pentru ca adevărul să dispară.

M-am prăbușit înapoi pe scaun.

Ani întregi.

Ani întregi mă învinovățisem că nu fusesem acolo în ziua aceea.

Ani întregi crezusem că totul fusese o tragedie oarbă.

— De ce îmi spui asta acum?

Adrian a privit spre fereastră.

— Pentru că tatăl meu a fost unul dintre cei care au ascuns cazul.