…fiul femeii pe care o îngrijise odinioară.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am citit din nou, rând cu rând, încercând să înțeleg. Sub semnătură, un nume: Andrei.

Am dus mâna la gură. Îmi amintisem brusc. Cu douăzeci de ani în urmă, o femeie bolnavă îmi încredințase băiatul ei adolescent. Eu o ajutasem, îi duceam medicamente, îi aduceam mâncare caldă. După ce murise, nu-l mai văzusem niciodată. Băiatul plecase la oraș, iar viața m-a purtat în altă parte.

M-am așezat pe marginea patului, cu plicul în brațe. Pe masă, lângă fotografie, era o bancnotă de 50 de lei și un bilet mic:

„Pentru drumul înapoi acasă. Nu pentru că ai nevoie de bani, ci pentru că ai avut curajul să te bucuri de viață.”

Mi-au dat lacrimile. Nu știam dacă să fiu rușinată, recunoscătoare sau îndurerată. M-am uitat din nou la fotografie. Chipul meu, luminat de galbenul blând al lămpii, părea al unei femei care, pentru o noapte, și-a amintit cum e să trăiască.