Ion a rămas în prag, cu valiza în mână, parcă mai mic decât îl știa lumea. Nu mai era omul care tuna și fulgera. Era doar un bărbat obosit, cu ochii goi.

Nu a răspuns imediat.

Din odaia din spate s-a auzit un râs subțire. Ana.

Râsul acela l-a lovit mai tare decât orice cuvânt.

A clipit des, de parcă îl usturau ochii.

— Am venit… acasă, — a spus încet.

— Acasă? — a ridicat bunica din sprânceană. — Acasă e unde ți-e copilul. Nu unde fugi de el.

Ion a lăsat valiza jos.

— Nu pot… — a început el.

— Ba poți! — l-a întrerupt bătrâna. — Sau ce, ți-e frică de un copil?

Din cameră a apărut Lidia, cu Ana în brațe. Fetița avea obrajii roșii și ochii mari, curați. L-a privit pe Ion fără teamă.

— Tata? — a spus ea stângaci.

Ion s-a clătinat ușor.

Pentru prima dată, nu a mai văzut în ea „vina”. Nu a mai văzut moartea Valentinei.

A văzut un copil.

Al lui.

Lidia nu s-a apropiat.