Radu a închis telefonul fără să-și dea seama.

Pentru prima dată după mulți ani, nu s-a dus la întâlnire.

A rămas privind orașul prin geamul uriaș. Mașinile păreau furnici. Oamenii, puncte. Iar el, undeva sus, departe de tot ce conta cu adevărat.

A plecat în aceeași zi.

A condus ore întregi până în Apuseni, pe drumuri pe care le știa din copilărie. Fiecare curbă îi aducea o amintire. Tata cu mâinile crăpate de muncă. Mama punând zacuscă în borcane. Seara, la masă, când se auzea doar lingura lovind farfuria și radioul vechi.

Căminul de bătrâni unde îi mutaseră era gol.

„Au plecat de mult”, i-a spus o femeie de la recepție. „Au zis că nu sunt făcuți pentru pereți străini.”

Atât.

Nimeni nu știa unde s-au dus.

A început să întrebe prin sat.

Unii ridicau din umeri. Alții evitau privirea.

Până când un bătrân i-a spus încet: