La ora nouă fără zece am pus ibricul pe foc și am făcut cafea.
Nu pentru ei.
Pentru mine.
Casa mirosea a liniște. A ceva ce construisem cu greu și nu aveam de gând să mai pierd.
La zece fix, s-a auzit mașina oprind în față.
Nu m-am grăbit.
Am mai luat o gură de cafea și abia apoi am ieșit pe terasă.
Patricia a coborât prima, cu ochelari de soare și cu aerul acela de femeie care crede că totul i se cuvine. În spatele ei, tata. Mai mic, mai obosit decât îl știam.
Daniela butona telefonul, fără să ridice ochii.
— În sfârșit, a spus Patricia. Sper că ai pregătit casa.
