Când avionul a început coborârea, vocea s-a auzit din nou. Aceeași voce. Fără îndoială.

După aterizare, pasagerii au început să se ridice. Eu am rămas pe loc, paralizată. Ion m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

„Ești bine?” m-a întrebat.

Am clătinat din cap.

„Trebuie… trebuie să mai stau puțin.”

A ieșit fără să întrebe nimic. Poate că și el avea nevoie de aer.

Am așteptat până când avionul s-a golit aproape complet. O stewardesă s-a apropiat.

„Doamnă, totul e în regulă?”

„Aș vrea… dacă se poate… să vorbesc cu pilotul.”

M-a privit surprinsă, apoi a dat din cap.

Câteva minute mai târziu, ușa cabinei s-a deschis.

Și l-am văzut.

Părul încărunțit. Riduri fine în jurul ochilor. Dar privirea… aceeași.

M-a privit o secundă. Apoi alta. Și atunci am văzut cum i se schimbă fața.