Timpul a trecut așa aproape un an.

Și, de fiecare dată când plecam, ea îmi spunea:

„Data viitoare îți dau și banii.”

Dar banii nu veneau niciodată.

Sincer să fiu, au fost momente când m-am gândit să renunț. Pentru un student, 200 de lei pe săptămână înseamnă mult. Din ei puteam plăti căminul sau mâncarea.

Dar de fiecare dată când o vedeam cum merge încet, sprijinită de baston, îmi trecea supărarea.

Într-o dimineață de iarnă, când ningea mărunt, am ajuns la casa ei și am găsit ușa întredeschisă.

Am intrat.

În casă era liniște.

Prea multă liniște.

Am strigat:

„Doamnă Maria?”

Niciun răspuns.

Am mers spre dormitor și am simțit cum mi se strânge stomacul.

Bătrâna stătea întinsă pe pat. Nemişcată.

Ambulanța a venit repede, dar era prea târziu.