Samu s-a ridicat încet. Oamenii încă râdeau, dar râsetele lor se auzeau de parcă veneau dintr-o altă lume. A întins mâna și a prins frâiele cu o grijă aproape sfioasă, de parcă se temea să nu sperie animalul. Calul a clipit încet, cu ochiul lui bun, și a tras aer adânc, ca un oftat.

— Hai, băiete… — a șoptit Samu, fără să-și dea seama că vorbește cu voce tare.

Nimeni n-a mai aplaudat când a plecat. Spectacolul continua, cu alți cai, alte sume, alte pahare ridicate. Pentru cei de acolo, gluma fusese deja consumată.

Samu a dus calul în spatele chioșcului. L-a legat cu o sfoară găsită prin cărucior și s-a așezat lângă el. I-a mângâiat gâtul osos, simțind pielea caldă, vie. Animalul nu s-a tras. Doar a stat.

În seara aceea, Samu a împărțit cu el ultima bucată de pâine uscată și o sticlă de apă. A dormit sprijinit de peretele gheretei, cu mâna pe frâie, ca să știe că nu visează.

Zilele următoare au fost grele. Un cal slab mănâncă puțin, dar are nevoie de îngrijire. Samu a cerut resturi de la piață, a strâns iarbă de pe marginea drumului, a făcut rost de o găleată. O bătrână i-a adus o pătură veche. Un copil i-a lăsat un măr.

Încet, calul a început să se îndrepte. Șchiopăta mai puțin. Ochii îi erau mai vii. Samu îi vorbea mereu, de parcă povestea cu cineva care chiar îl asculta. Și, într-un fel, așa era.

Într-o dimineață, un bărbat s-a oprit lângă ei. Veterinar din satul vecin.

— Calul ăsta n-are nimic stricat definitiv, a zis după ce l-a examinat. A fost flămând, atât.