Am mers direct la mașină. Nu la a lui. La a mea. Pentru că, de fapt, totul era al meu.
În parcare, am stat câteva secunde și am respirat adânc. Apoi am pornit motorul și am plecat.
Nu m-am dus la prietene.
Nu m-am dus la părinți.
M-am dus la bancă.
Dimineața, la prima oră, eram deja în fața ghișeului. Doamna de acolo m-a privit calm, obișnuită cu tot felul de povești.
— Cu ce vă pot ajuta?
Am scos dosarul.
— Vreau să blochez toate conturile pe care le administrez.
A ridicat o sprânceană.
— Sunt conturi comune?
— Nu. Sunt ale lui. Dar banii sunt ai mei.
A durat mai puțin decât mă așteptam.
Câteva semnături.
Câteva verificări.
Și totul s-a terminat.
Am ieșit din bancă cu o liniște pe care nu o mai simțisem de ani de zile.
