Am mers direct la mașină. Nu la a lui. La a mea. Pentru că, de fapt, totul era al meu.

În parcare, am stat câteva secunde și am respirat adânc. Apoi am pornit motorul și am plecat.

Nu m-am dus la prietene.

Nu m-am dus la părinți.

M-am dus la bancă.

Dimineața, la prima oră, eram deja în fața ghișeului. Doamna de acolo m-a privit calm, obișnuită cu tot felul de povești.

— Cu ce vă pot ajuta?

Am scos dosarul.

— Vreau să blochez toate conturile pe care le administrez.

A ridicat o sprânceană.

— Sunt conturi comune?

— Nu. Sunt ale lui. Dar banii sunt ai mei.

A durat mai puțin decât mă așteptam.

Câteva semnături.

Câteva verificări.

Și totul s-a terminat.

Am ieșit din bancă cu o liniște pe care nu o mai simțisem de ani de zile.