Am rămas nemișcată câteva secunde, cu respirația tăiată, încercând să înțeleg dacă ceea ce se întâmplase era real. Umărul îmi ardea, dar mai tare mă durea liniștea din mine. Nu mai era frică. Nu mai era rușine. Doar un gol rece, limpede.
M-am ridicat încet. Picioarele îmi tremurau, dar nu m-am oprit. Am mers în baie și am dat drumul la apă rece peste arsură. M-a usturat atât de tare încât am simțit că leșin. M-am sprijinit de chiuvetă și m-am privit în oglindă.
Nu mai eram femeia care tăcea.
Nu mai eram femeia care înghitea.
În bucătărie, Mihai râdea singur, cu o sticlă în mână. Ca și cum nimic nu se întâmplase. Ca și cum eu nu existam.
Atunci am înțeles.
Nu se va opri niciodată.
Am ieșit din baie, mi-am luat geanta și telefonul. Nu am spus nimic. Nici el nu m-a întrebat unde plec. Pentru el, eu eram deja invizibilă.
Am coborât scările blocului încet, fiecare pas fiind mai sigur decât cel dinainte. Afară era frig, dar aerul mi-a făcut bine. M-a trezit complet.
