Am recunoscut casa înainte ca mașina să se oprească de tot.
Era casa copilăriei mele.
Fațada cândva albă devenise gălbuie, poarta albastră era ruginită, iar portocalul din curte crescuse atât de mult încât crengile lui treceau peste zid.
— De ce m-ați adus aici? am întrebat.
Polițistul din față se întoarse.
— Doamnă, nu sunteți arestată.
— Atunci de ce trei mașini de poliție?
Ezită.
— Pentru că sora dumneavoastră ne-a cerut să fim aici.
Portiera se deschise.
Și atunci o văzui.
Nadia.
Sora mea mai mică.
Când plecasem, avea paisprezece ani.
Acum era o femeie de cincizeci și cinci de ani.
Pentru câteva secunde, niciuna dintre noi nu se mișcă.
Apoi Nadia alergă spre mine.
— Samira!
Ne-am îmbrățișat și am început amândouă să plângem.
— De ce este poliția aici?
Nadia își șterse lacrimile.
— Din cauza lui Hassan.
Mi s-a oprit respirația.
— Hassan trăiește?
— Da.
Am intrat în casă.
Totul părea mai mic decât îmi aminteam.
Masa pe care mama frământa pâinea.
Scara pe care stăteam când tata se întorcea de la serviciu.
Ușa dormitorului din care mama mă scosese în acea dimineață de 1986.
— Spune-mi ce se întâmplă.
Nadia închise ușa.
— Când mama a murit, mi-a lăsat instrucțiuni. Mi-a spus că, dacă te întorci vreodată, să contactez un avocat înainte să afle altcineva.
— De ce?
Nadia scoase un plic dintr-un sertar.
Pe el era scris numele meu.
SAMIRA.
Scrisul mamei.
Mi-au început să tremure mâinile.
— Deschide-l.
Înăuntru era o scrisoare.
„Fiica mea,
Dacă citești asta, înseamnă că te-ai întors acasă și eu nu mai sunt aici să-ți spun adevărul.
Te-am trimis în America nu doar ca să te scap de o căsătorie pe care nu o doreai.
Te-am trimis pentru că mi-a fost teamă pentru viața ta.”
M-am oprit.
— Ce înseamnă asta?
— Continuă, spuse Nadia.
Am citit.
Mama scria că, în săptămânile dinaintea nunții, descoperise că înțelegerea dintre tata și familia lui Hassan nu era atât de simplă pe cât mi se spusese.
Existau datorii.
Proprietăți.
Bani.
Și presiuni pe care eu, la nouăsprezece ani, nu le înțelegeam.
Mama ajunsese să creadă că refuzul meu putea declanșa consecințe grave.
Nu știa exact ce avea să facă Hassan.
Dar îi fusese suficient de frică încât să mă scoată din țară în secret.
Ultima parte a scrisorii mă făcu să mă așez.
„Nu te-am abandonat, Samira.
Am ales să mă urăști de la distanță decât să risc să te pierd lângă mine.”
Am acoperit gura cu mâna.
Patruzeci de ani.
Patruzeci de ani mă întrebasem de ce mama nu venise după mine.
De ce nu mă vizitase.
De ce toate scrisorile ei deveniseră, după câțiva ani, tot mai rare.
— Dar de ce mă aștepta poliția?
Nadia își împreună mâinile.
— Pentru că Hassan a aflat că vii.
— Cum?
— Nu știu sigur. Dar vestea s-a răspândit în familie.
— Și ce vrea de la mine după patruzeci de ani?
Nadia îmi întinse un al doilea document.
De data aceasta era o copie a unui act de proprietate și a unor documente succesorale.
— Casa?
— Nu doar casa.
Mama moștenise de la bunicul nostru o parte dintr-un teren aflat la marginea orașului.
Cu zeci de ani în urmă nu valora mare lucru.
