Biroul notarial era într-o clădire veche din centrul Bucureștiului, lângă Calea Victoriei.

Holul mirosea a hârtie, lemn vechi și cafea.

Genul de miros care te face să vorbești mai încet fără să-ți dai seama.

Notarul Popescu era un bărbat trecut bine de 60 de ani, cu părul alb și ochelari subțiri.

M-a privit lung, ca și cum încerca să vadă ceva dincolo de chipul meu.

— Semănați cu el, a spus.

Nu știam dacă să mă bucur sau nu.

Tata fusese un om complicat.

Nu fusese violent, nu fusese rău. Dar fusese… absent.

Genul de tată care apărea rar, spunea puține și pleca repede.

După divorțul părinților mei, îl văzusem tot mai puțin.

În ultimii zece ani… aproape deloc.

Notarul a scos dintr-un sertar o mapă groasă.

Pe ea era scris numele tatălui meu.

Cu pix albastru.

Mâna mi-a tremurat puțin.

— Tatăl dumneavoastră a venit aici acum opt ani, a spus el calm. A lăsat acest document și a insistat să fie deschis exact la 40 de zile după moartea lui.

Am înghițit în sec.

— De ce?

Notarul a ridicat ușor din umeri.

— A spus că atunci veți fi pregătită să ascultați.

A desfăcut plicul.

Înăuntru erau două lucruri.

O scrisoare.

Și un dosar cu acte.

Mi-a întins mai întâi scrisoarea.

Am recunoscut imediat scrisul tatălui meu.

Litere mari, apăsate.

Am început să citesc.

„Sofia,