Am rămas în hol, cu haina pe mine, de parcă aș fi fost doar o vizitatoare. Dar picioarele nu mă ascultau. Ceva mă ținea acolo, ca și cum ușa s-ar fi închis în urma mea, fără să o aud.

Fetița stătea pe un scaun, cu mâinile strânse în poală.

— Cum te cheamă? am întrebat-o încet.

— Ana. Iar el e Matei.

Numele au căzut greu. Nume simple. Nume de copii care ar fi trebuit să fie la joacă, nu în mijlocul unei tragedii.

Un paramedic a ieșit din cameră și a dat din cap.

— Mama e în viață. E într-o stare gravă, dar o ducem la spital.

Ana nu a plâns. Doar a întrebat:

— O să se facă bine?

Nimeni nu a știut ce să răspundă.

Cei de la protecția copilului au început procedurile. Vorbeau despre centre, despre acte, despre „plasament temporar”. Cuvinte mari, reci, care nu aveau nicio legătură cu ochii Anei.

— Pot să merg cu fratele meu? a întrebat ea.

Tăcere.

— Nu se poate, a spus o doamnă, evitând să o privească. Deocamdată, veți merge separat.

Atunci Ana a izbucnit. Nu tare. Nu isteric. Doar o lacrimă care i-a curs pe obraz.

— Vă rog… eu îl hrănesc. Eu îl țin noaptea. Fără mine, el plânge…

M-am trezit vorbind fără să gândesc:

— Pot eu să-i iau. Măcar temporar.

Toți s-au uitat la mine.

— Sunteți rudă?

— Nu.

— Atunci e complicat.

— Știu. Dar nu imposibil.

Au urmat zile de alergat. Hârtii. Declarații. Drumuri între primărie, direcție, spital. Am cheltuit bani pe lapte praf, pe scutece, pe haine. Lei pe care nu-i plănuisem, dar care nu mai contau.

În prima noapte, Ana a dormit lipită de fratele ei, pe canapea.

— Dacă plec, promiteți că-l țineți? m-a întrebat, cu voce mică.

— Promit.