În groapă era o scară.

O scară îngustă din fier, care cobora în pământ.

Marina a rămas nemișcată câteva secunde.

Nu era doar o gaură. Era intrarea într-un loc ascuns.

A simțit un nod în stomac.

Închisoarea o învățase un lucru: dacă cineva ascunde ceva sub pământ, înseamnă că nu vrea să fie găsit.

Dar curiozitatea ei era mai puternică.

A intrat în casă și a luat o lanternă veche din sertarul bucătăriei.

Când s-a întors în curte, soarele apunea deja după dealuri. Satul era liniștit. Se auzeau doar câinii lătrând undeva departe.

Marina s-a aplecat din nou și a luminat în gaură.

Scara cobora vreo patru metri până la o ușă metalică.

— Ce naiba e asta… a murmurat ea.

A coborât încet.

Fierul scării era rece și umed. Pașii ei răsunau în liniștea de sub pământ.

Când a ajuns jos, a văzut că ușa avea un lacăt ruginit.

Dar nu era încuiat.

A împins ușa.

A scârțâit lung și greu.

Înăuntru era o cameră subterană.

Lanterna a luminat pereții de beton.

Pe jos erau cutii de lemn.

Marina a simțit cum inima începe să-i bată mai tare.

S-a apropiat de prima cutie și a ridicat capacul.

Înăuntru erau pachete de bani.

Multe pachete.

Legate cu bandă.

Lei.

Sute de mii.

Poate milioane.

Marina a rămas fără aer.

— Dumnezeule…

A deschis și a doua cutie.

La fel.

Bani.

În a treia cutie erau documente. Dosare groase. Fotografii. Nume.