Paula a simțit o privire rece în spate. S-a întors puțin și a observat o femeie elegantă, în jur de 40 de ani, la masa de lângă manager. Avea un aer rece, evaluând totul ca o judecată. Era Loredana Mocanu, dar Paula nu știa încă numele. A recunoscut însă privirea — o privire care identificase o amenințare. Fabian se uita și el atent, aplecând capul spre Loredana și șoptindu-i ceva, iar ea a dat din cap, fără să-și ia ochii de la Paula.

Dar în acel moment, Paula se uita doar la copii. La felul în care Simina se apropia timid de urs, cum Silvia în sfârșit își relaxa umerii.

Gheorghe s-a ridicat de pe scaun și a făcut doi pași spre Paula.

„Mulțumesc”, a spus el aproape fără glas, încercând să-și țină lacrimile în frâu. Părea un om care trăia cu sufletul într-o rană veche, mereu deschisă. Paula a simțit nevoia să-i răspundă, dar ceva în ochii lui i-a spus că nu avea putere să asculte multe cuvinte. Așa că doar a dat din cap și s-a ridicat încet, pregătită să plece, dar fetițele nu au lăsat-o. Silvia, cea care până atunci nu scosese niciun sunet, a prins-o ușor de mânecă, ca un copil care atinge un vis de teamă să nu dispară.

„Stai…” a șoptit ea, aproape imperceptibil. Nu fusese un cuvânt clar, perfect, dar fusese cea mai mare victorie a vieții lor.

Paula s-a așezat ușor pe vine, cu ochii în același nivel cu al lor, fără să le invadeze spațiul. Știa din instinct — uneori viața te învață lucruri pe care școala nu le predă. Le-a lăsat timp să respire, să simtă, să proceseze.

Gheorghe s-a pus și el în genunchi lângă fete, sesizând că ceva important se lega între ele.
„Ea e… Paula. Ea v-a ajutat.”

Numele ei, rostit de el, părea să aibă valoarea unei prezentări oficiale, ca un acord nevăzut între suflete.