A mai derulat câteva secunde.

Alte imagini. Alte zile. Alte discuții. Aceeași poveste. Aceeași minciună.

Totul era acolo. Negru pe alb. Adevărul.

Când a ridicat ochii, Mirela încă zâmbea. Dar zâmbetul ei a început să se crape.

„Ce s-a întâmplat?”, a întrebat ea încet.

Andrei nu i-a răspuns imediat.

A făcut un pas în spate.

Apoi încă unul.

Invitații au început să murmure. Ceva nu era în regulă.

„Andrei?”, vocea ei a devenit mai ascuțită.

El i-a întins telefonul.

„Uită-te.”

Mirela a ezitat.

Doar o secundă. A fost suficient. Culoarea i-a dispărut din obraji pe măsură ce imaginea rula.

„Nu e ce pare…”, a început ea, dar vocea i s-a stins.

Pentru că de data asta, nu mai era nimic de explicat.

Andrei s-a uitat în jur. La rude. La prieteni. La oamenii care veniseră să-i fie aproape.

Și pentru prima dată, a părut mic.

„Îmi pare rău…”, a spus el încet, dar nu era clar cui.

Mirela a făcut un pas spre el.

„Putem vorbi după—”

„Nu”, a tăiat el scurt.

Apoi, în fața tuturor, a lăsat telefonul să cadă în buzunar și s-a întors spre ieșire.