Tata și-a lăsat încet furculița pe masă. Se uita la Elena de parcă o vedea pentru prima dată.

„E adevărat?” a întrebat el, cu o voce joasă, dar tăioasă.

Elena nu a răspuns imediat. Își strângea mâinile în poală, evitându-i privirea. Pentru prima dată în toți anii ăia, părea mică. Vulnerabilă.

„Am vrut doar să te protejez,” a murmurat ea în cele din urmă. „Erai deja slăbit după operație…”

„Să mă protejezi?” vocea lui a crescut ușor. „Sau să mă minți?”

În jur, rudele nu mai mișcau. Nimeni nu mai îndrăznea să atingă mâncarea. Doar ceasul din perete se auzea, sacadat.

Andrei a intervenit, iritat: „Hai, tată, nu exagera. Nu e mare lucru. Emma oricum are bani.”

M-am uitat la el și, pentru prima dată, nu am mai simțit nimic. Nici nervi, nici tristețe. Doar… liniște.

„Nu mai are,” am spus simplu.

El a râs scurt. „Lasă, că vedem noi.”

„Nu, nu vezi,” i-am răspuns. „Pentru că nu mai trimit niciun leu. Nu pentru tine. Nu pentru casa asta. Nu pentru nimic.”

Tata s-a ridicat încet în picioare.