Anii au trecut repede. Ne era greu uneori, dar nu duceam lipsă de dragoste. Ana se schimbase total — de la femeia slabă și speriată pe care o găsisem în frig, devenise o mamă puternică și o soție blândă. Îmi plăcea s-o privesc cum mergea prin curte, cu șorțul înflorat, strigând copiii la masă.

Într-o sâmbătă dimineață, pe când făceam curat în grădină, am auzit un vuiet de motoare. Trei mașini scumpe au oprit în fața porții. Toți vecinii au ieșit pe la geamuri. Din prima mașină a coborât un bărbat în costum, ținând o servietă. A venit direct spre mine și m-a întrebat:

— Domnul Mihai Popescu?

— Da, eu sunt. Despre ce e vorba?

A scos o fotografie. Era Ana.

— Soția dumneavoastră este doamna Ana Dumitrescu?

Am dat din cap, simțind cum inima mi se strânge. În clipa următoare, ușa s-a deschis și Ana a ieșit. Când i-a văzut, a înlemnit. Copiii s-au oprit din joacă.

Bărbatul s-a apropiat și i-a spus:
— Doamnă, v-am căutat de patru ani. Tatăl dumneavoastră e bolnav. Moștenirea companiei trebuie semnată de dumneavoastră.

Toți au amuțit. Vecinii priveau peste gard, cu gura căscată. Ana a început să plângă. S-a uitat la mine, rușinată:
— Mihai… n-am vrut să-ți ascund, dar am fugit de viața aia. M-am săturat de averi, de oameni falși și de lacomie. Tu ai fost singurul om care m-a privit ca pe un suflet, nu ca pe un nume.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. M-am apropiat de ea și i-am spus încet:
— Eu nu te-am iubit pentru cine ești, ci pentru cine ai devenit lângă mine.