S-a întors la scrisoare.

„Ceasul pe care îl ții în mână a fost al tatălui meu. L-am primit când am împlinit și eu 18 ani. Mi-a spus atunci că un bărbat adevărat nu măsoară timpul în bani, ci în fapte.

Mama ta a făcut o faptă care mi-a dăruit ani de viață.

De azi înainte, restul depinde de tine.”

Semnat simplu:

„Cu recunoștință,
Mihai.”

Darius a lăsat scrisoarea jos.

Ani întregi crezuse că trăiește o poveste misterioasă.

Dar adevărul era mai simplu.

Mama lui nu dispăruse fără să lase urme.

Lăsase viață.

Lăsase bine.

Lăsase oameni care nu uită.

În seara aceea, Darius a pus ceasul la mână.

Se potrivea perfect.

A doua zi, a mers cu mătușa lui la centrul de transfuzie din oraș.

— Vreau să donez, a spus el.

Asistenta l-a privit surprinsă.

— E prima dată?

Darius a zâmbit.

— Nu chiar.

În timp ce stătea pe scaun, cu mâneca suflecată, s-a gândit la mama lui.