Darius simțea cum literele încep să se încețoșeze.
„După ce am ieșit din spital, am vrut să-i mulțumesc. Am aflat unde locuiește. Dar până să prind curaj, am aflat că a murit.
Nu am știut cum să plătesc o datorie care nu mi-a fost cerută niciodată.
Așa că am făcut singurul lucru care mi s-a părut corect: am avut grijă de ce a lăsat mai de preț.”
Darius s-a așezat pe pat.
Inima îi bătea tare.
„Nu am vrut să apar în viața ta ca un străin care îți amintește mereu că ți-ai pierdut mama. Am vrut doar să știi, într-un fel tăcut, că nu ești singur.
Fiecare cadou a fost ales cu ajutorul mătușii tale. Ea știe.
Nu din milă.
Ci din recunoștință.”
Darius a ridicat brusc privirea.
— Mătușă…? a șoptit.
Mariana stătea în pragul ușii. Cu ochii roșii.
— A venit la mine la un an după ce a murit sora mea, a spus ea încet. Mi-a spus tot. A vrut să te ajute, dar fără să-ți răstoarne lumea.
— Și tu… ai știut tot timpul?
Ea a dat din cap.
— Da.
Darius nu simțea furie.
Simțea altceva.
Un fel de căldură care îi umplea golul din piept.
