Darius simțea cum literele încep să se încețoșeze.

„După ce am ieșit din spital, am vrut să-i mulțumesc. Am aflat unde locuiește. Dar până să prind curaj, am aflat că a murit.

Nu am știut cum să plătesc o datorie care nu mi-a fost cerută niciodată.

Așa că am făcut singurul lucru care mi s-a părut corect: am avut grijă de ce a lăsat mai de preț.”

Darius s-a așezat pe pat.

Inima îi bătea tare.

„Nu am vrut să apar în viața ta ca un străin care îți amintește mereu că ți-ai pierdut mama. Am vrut doar să știi, într-un fel tăcut, că nu ești singur.

Fiecare cadou a fost ales cu ajutorul mătușii tale. Ea știe.

Nu din milă.

Ci din recunoștință.”

Darius a ridicat brusc privirea.

— Mătușă…? a șoptit.

Mariana stătea în pragul ușii. Cu ochii roșii.

— A venit la mine la un an după ce a murit sora mea, a spus ea încet. Mi-a spus tot. A vrut să te ajute, dar fără să-ți răstoarne lumea.

— Și tu… ai știut tot timpul?

Ea a dat din cap.

— Da.

Darius nu simțea furie.

Simțea altceva.

Un fel de căldură care îi umplea golul din piept.