După câteva săptămâni, Gabriel putea forma cuvinte simple cu mâinile: mamă, soare, mulțumesc.
Lucia îl învăța răbdător, ca pe propriul ei frate.
Când Andrei observa aceste schimbări, nu voia să creadă.
Medicii îi spuseseră că băiatul nu va putea niciodată să comunice.
Dar acum, în fiecare dimineață, Gabriel o saluta pe Lucia cu un semn mic, un bună făcut cu palma, iar în ochii lui apărea o lumină nouă.

Într-o zi, în timp ce pregătea micul dejun, Lucia auzi un zgomot ușor din spatele ei.
Se întoarse și îl văzu pe Gabriel.
El își mișcă buzele cu greutate, rostind ceva ce părea imposibil.

— Lu… cia.

Femeia își duse mâna la gură, nevenindu-i să creadă.
Ochii i se umplură de lacrimi, iar băiatul zâmbi pentru prima dată în viața lui.
Andrei, care intrase exact atunci în bucătărie, rămase împietrit.
Privirea lui trecu de la fiu la femeie, apoi la cerul dincolo de geam.

Nu mai era doar recunoștință în ochii lui — era și rușinea unui tată care înțelese prea târziu că dragostea poate vindeca acolo unde banii nu pot.
Se apropie de fiul său, îl ridică în brațe și îl strânse la piept, fără să-i pese că lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Mulțumesc… șopti el către Lucia, cu vocea frântă.