Cătălina a încremenit.

— Cum adică? — a întrebat ea, aproape fără glas.

Doctorul a rămas câteva secunde tăcut, apoi a rotit monitorul ușor spre ea.

— Doamnă Cătălina… ceea ce văd aici este foarte neobișnuit.

Inima ei bătea atât de tare încât îi țiuiau urechile.

— E cancer? spuneți-mi direct.

Doctorul a clătinat din cap.

— Nu. Nu este cancer.

Aerul i-a intrat brusc în piept, dar liniștea doctorului o speria și mai tare.

El a inspirat adânc.

— Sunteți însărcinată.

Cătălina a izbucnit într-un râs scurt, nervos.

— Nu… nu se poate. Eu nu pot avea copii.

— Se pare că puteți. Și nu doar atât…

Doctorul a mărit imaginea.

Pe monitor se vedeau clar două forme mici.

— Sunt gemeni.

Cătălina a simțit că amețește.

— Nu… nu… sigur greșiți…

Doctorul a zâmbit pentru prima dată.

— Doamnă, sunt medic de peste douăzeci de ani. Nu confund o sarcină gemelară.

Lacrimile i-au umplut ochii instant.

Cincisprezece ani.

Cincisprezece ani de dezamăgiri.

Teste negative.

Sărbători în care se prefăcea că nu o doare când rudele întrebau: „Și voi când faceți un copil?”

Totul îi revenea acum în minte ca un val.

— Dar… întrebarea aceea? Cu câți bărbați am fost?

Doctorul a zâmbit stânjenit.

— Pentru că nivelul hormonal și imaginea de aici m-au făcut să cred inițial că e posibil să existe o confuzie de date sau o procedură făcută în altă parte. O sarcină naturală după atâția ani este extrem de rară.

Cătălina și-a pus mâinile pe față și a început să plângă în hohote.

Nu de frică.

De ușurare.

Doctorul i-a întins un șervețel.

— Felicitări. Aproximativ douăsprezece săptămâni.

Douăsprezece săptămâni.

Ea și Mihai aveau deja doi copii fără să știe.

A ieșit din clinică amețită, ținând ecografia lipită de piept.

A stat câteva minute pe trotuar, apoi a scos telefonul și l-a sunat pe Mihai.

A răspuns repede, peste zgomot de apă și voci de bărbați.

— Ce-au zis? E grav?

Cătălina n-a putut vorbi imediat.

— Mihai…