Victor a rămas câteva secunde fără să răspundă.

Se uita la fetiță și avea senzația că vede o parte din el pe care o îngropase de ani întregi.

Frica.

Singurătatea.

Neputința.

Apoi s-a lăsat ușor pe vine în fața ei.

— Pentru că nimeni n-a fost acolo când aveam eu nevoie.

Maria l-a privit atentă.

Nu părea că minte.

Avea haine scumpe, ceas care probabil costa cât un apartament și pantofi fără o urmă de praf. Dar în ochii lui era ceva ce ea recunoștea foarte bine.

Durerea.

Victor și-a scos haina și i-a pus-o pe umeri.

Fetița tremura de frig.

— Ai mâncat azi?

Maria a dat din cap că nu.

Fără să mai spună nimic, Victor a luat-o de mână și a dus-o într-un restaurant deschis nonstop din apropiere.

Chelnerii au încremenit când l-au văzut intrând cu un copil murdar de pe stradă.

Managerul a venit imediat.

— Domnule Victor, totul e în regulă?

— Aduceți cea mai caldă supă pe care o aveți.

Maria stătea nemișcată pe scaun, ca și cum îi era frică să atingă ceva.

Când a venit mâncarea, a început să mănânce atât de repede încât aproape s-a înecat.

Victor a simțit un nod în gât.

Nimeni nu ar trebui să fie atât de flămând.

După ce a terminat, Maria l-a întrebat încet:

— O să mă duceți înapoi?

Întrebarea l-a lovit mai tare decât orice negociere pierdută.

Pentru ea, era normal ca oamenii să plece.

Să dispară.

Să promită și să nu se mai întoarcă.

Victor și-a trecut mâna peste față obosit.

— Nu. În seara asta nu te întorci acolo.

A dus-o la un hotel de lux din centrul Bucureștiului.

Recepționera aproape că a scăpat cheia din mână când a văzut copilul.

Maria mergea încet pe covorul moale, uitându-se în jur ca și cum intrase într-un castel.

În cameră, Victor i-a comandat haine curate și produse de igienă.

O femeie de la hotel a ajutat-o să facă baie.

Când Maria a ieșit, cu părul pieptănat și îmbrăcată într-o pijama curată, Victor aproape că n-a recunoscut-o.

Era doar un copil.

Un copil care avusese ghinion.

Atât.