— Bine… voi face cum ați spus… — vocea ei devenise și mai controlată. — Dar dacă își revine mai repede?..

O pauză scurtă, încărcată.

— Am înțeles.

Apelul s-a încheiat. Andrei a simțit cum inima începe să-i bată mai repede. Nu mai era doar un joc — adrenalina era reală. După câteva secunde, ușa s-a deschis din nou, iar pașii ușori ai Ioanei s-au apropiat. Erau aproape imperceptibili, dar el îi simțea prezența ca pe ceva concret.

A trecut o secundă, apoi încă una, iar Ioana a oftat încet.

— Deci… s-a întâmplat… — în vocea ei nu era panică, ci o oboseală grea, reținută.

S-a aplecat mai aproape, iar Andrei i-a simțit respirația.

— Îmi pare rău… — a șoptit abia auzit.

Tocmai acel cuvânt l-a făcut să deschidă ochii brusc. Ioana a făcut un pas înapoi, cu ochii larg deschiși de surpriză.

— Dumneavoastră… sunteți conștient?!

Andrei s-a ridicat în scaun și a privit-o fix, rece.

— Pe cine ați sunat?

Tăcerea s-a așternut imediat între ei. Ioana nu a răspuns pe loc, părea că își alege cuvintele.

— Am auzit tot — a continuat el. — Cine v-a dat instrucțiuni? Cine v-a spus să nu chemați medicii?

Ea și-a coborât încet privirea. În acel moment, Andrei a înțeles că nu se înșelase.