Femeia a clipit, nedumerită.

— Am cerut doar un pahar cu apă.

A fost suficient.

Alexandru a făcut un pas înapoi, ca și cum vorbele i-au deschis o rană veche.

— Vocea asta… Doamne…

Bătrâna a strâns mânerul căruciorului.

— Iertați-mă, domnule. Dacă v-am deranjat, plec.

S-a întors ușor, dar el a ridicat mâna disperat.

— Nu.

S-a lăsat o liniște grea.

Apoi el a privit cruciulița de la mâna ei.

— Ați fost… la inundația de pe râul Olt? — a întrebat cu vocea tremurândă — Acum douăzeci și șapte de ani?

Bătrâna a încremenit.

Degetele i s-au strâns pe cărucior.

Și chiar când Elena voia să spună că totul e absurd, femeia a șoptit…

— Da… am fost.

Vocea i-a ieșit încet, ca o amintire scoasă din adâncul sufletului.

În curte s-a făcut liniște totală. Nici vântul nu mai mișca frunzele.

Alexandru și-a dus mâna la gură, ca și cum încerca să-și oprească tremuratul.

— Atunci… dumneavoastră m-ați scos din apă…

Bătrâna l-a privit lung.

Ochii ei obosiți s-au îngustat ușor, căutând prin trecut.

— Era un băiat… dus de ape… — a murmurat — L-am tras de mână… dar credeam că n-a scăpat…

Alexandru a căzut în genunchi.

În fața tuturor.