Și pentru prima dată, totul părea… murdar.

Nu a spus nimic câteva clipe.

Apoi a deschis un sertar, a scos un carnețel și a scris ceva cu mână sigură.

A rupt foaia și i-a întins-o.

Era o adresă.

Și o oră.

„Mâine,” a spus el. „La opt dimineața. Ne vedem acolo.”

Vocea Roxanei a tremurat. „Pentru ce?”

Ochii lui nu.

„Pentru un job care chiar e al meu.” S-a aplecat ușor. „Și pentru începutul unui proces care o să-i facă pe unii să regrete ziua în care au amenințat o femeie care avea nevoie doar de un scaun.”

A doua zi, la opt fix, Roxana era în fața unei clădiri vechi de pe strada Armenească.

Nu era un sediu de firmă. Nu avea recepție cu marmură și nici logo-uri aurii pe perete.

Era un birou de avocatură.

Octavian a ajuns la două minute după ea. Fără șofer. Fără escortă. Doar el, cu o mapă sub braț.

Nu a zâmbit.

Dar nici nu mai avea privirea aceea rece.

Au urcat împreună scările înguste. În biroul mic, cu miros de cafea tare și dosare vechi, îi aștepta o femeie trecută de cincizeci de ani.

„Doamna avocat Preda,” a spus Octavian scurt. „Începem.”

Roxana nu înțelegea încă.

Dar când Octavian a pus pe masă contractul firmei de curățenie și a început să vorbească despre ore neplătite, condiții ilegale, fals în declarații privind moartea tatălui ei… ceva s-a schimbat.

Vocea lui era calmă.

Dar fiecare cuvânt era ca un ciocan.

În următoarele săptămâni, lucrurile au explodat.

Inspectoratul Teritorial de Muncă a venit în control.

Fosta șefă a Roxanei a început să sune disperată.

Alți angajați au prins curaj. Au vorbit.

S-au găsit pontaje modificate. Oameni plătiți la jumătate. Zeci de „hârtii cu datorie” mascate sub semnături forțate.

Și adevărul despre moartea tatălui ei.

Un raport medical ignorat.

O ambulanță chemată cu întârziere.

O minciună pusă pe hârtie ca să protejeze firma.